Clasificarea si proprietatile curative ale mierii de albine
    Clasificare:
  1. mierea de flori, (florală), provenită din prelucrarea nectarului şi polenului cules de albine din florile plantelor melifere;
  2. mierea de mană, (extraflorală), provenită de pe alte părţi ale plantei, în afară de flori;
    După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:
  1. miere monofloră, provenită integral (sau în mare parte) din nectarul florilor unei singure specii: (salcâm, tei, floarea soarelui, mentă)
  2. miere polifloră, provenită din prelucrarea unui amestec de nectar de la florile mai multor specii de plante.
    După modul de obţinere:
  1. miere în faguri (se livrează în faguri),
  2. miere scursă liber din faguri ,
  3. miere extrasă cu ajutorul centrifugii ,
  4. miere obţinută prin presarea fagurilor ,
  5. miere topită (fagurii sunt încălziţi).
    După consistenţă:
  1. miere lichidă (fluidă),
  2. miere cristalizată (zaharisită).
    După culoare:
  1. miere incoloră,
  2. miere galben-deschisă,
  3. miere aurie,
  4. miere verzuie,
  5. miere brună
  6. miere roşcată.

După aromă:
Diversele sorturi de miere de albine se apreciază prin miros şi degustare. Astfel se poate indica denumirea speciei de plante din care provin.
Mierea de albine este un aliment cu gust dulce şi parfumat, cu aspect semifluid, vâscos sau cristalizat şi culoare specifica, cu un conţinut mare de zaharuri şi substanţe minerale, vitamine, enzime, acizi organici.
Dupa culoare:
În raport cu substanţele colorate care se găsesc în nectar şi care sunt pigmenţi vegetali-caroten, clorofilă, xantofilă, culoarea mierii diferă de la incolor până la neagră. La mierea de nectar predomină culoarea galbenă. Mierea strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Cu timpul, mierea îşi pierde culoarea iniţială, de obicei se închide la culoare, iar în timpul cristalizării se deschide.


Utilizările mierii de albine:
Datorita calităţilor sale nutritive mierea de albine este considerată un aliment de mare valoare în hrana oamenilor de toate vârstele, utilizandu-se în dietetică şi terapeutică.
Mierea este foarte des folosită în alimentaţie, în bucătărie sau ca medicament. Este foarte apreciata de medicina populară si de cea naturista.
Valoarea alimentară şi dietetică:
Valoarea alimentară a mierii de albine constă, în primul rând, în bogăţia ei în zaharuri (70-80%), din acest punct de vedere fiind un aliment energetic prin excelenţă. Majoritatea zaharurilor din miere sunt zaharuri simple (glucoză şi fructoză) care nu mai necesită o prelucrare specială prin digestie, fiind direct asimilate, eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec. Un gram de zaharuri din miere eliberează ca şi zahărul de sfeclă: 4,1 calorii, dar, (spre deosebire de zahăr), această energie este pusă în totalitate la dispoziţia organismului.
Deosebirea esenţială a mierii de albine de zahărul comercial:
constă în conţinutul său ridicat în unele substanţe nezaharoase (microelemente, enzime, acizi organici şi vitamine) care îşi exercită efectul pozitiv atât prin acţiunea de reglare a unor funcţii importante ale organismului, cat şi prin contributia la conferirea calităţilor gustative specifice ("gust de miere"). Parfumul mierii de albine este identic cu parfumul florilor din care provine.
Valoarea terapeutică a mierii:
Mierea de albine nu are doar calităţi nutritive ci şi terapeutice, ce se exercită atât asupra afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiunile sanguine şi în cele cutanate.
Cu toate calităţile sale preţioase, mierea are şi contraindicaţii:
pentru pacienţii care suferă de obezitate, diabet zaharat, tulburări glicoregulatorii, insuficienţă pancreatică exocrină şi pentru pacienţii gastrectomizaţi, cât şi în anumite tulburări alergice. Indicaţiile apiterapice vor fi făcute numai de către medicul specialist, ca la orice medicament, iar tratamentele vor fi aplicate sub directa sa supraveghere, avându-se în vedere acţiunile farmaco-fiziologice generale şi specifice ale produsului apiterapic, starea pacientului şi evoluţia bolii.
Pe langa efectele generale ale mierii, exista si proprietati particulare ale acesteia, in functie de provenienta sa:
* miere de mana - este obtinuta de pe frunzele de fag, de frasin si de stejar. Are proprietati laxative mult mai puternice decat celelalte tipuri de miere, are efect antiinflamator asupra tubului digestiv, favorizeaza eliminarea toxinelor din corp.
* miere de tei - are aroma cea mai placuta si cea mai puternica dintre toate tipurile de miere. Este recunoscuta drept calmant psihic, somnifer, anafrodiziac.
* miere de floarea-soarelui - este cumva la polul opus fata de cea de tei. Are proprietati tonice psihice si tonice generale, este afrodiziaca, stimuleaza imunitatea.
* miere de salcam - se pastreaza lichida in mod natural, fiind foarte bogata in fructoza. Are, ca si cea de tei, proprietati calmante psihice. Mai este recomandata drept calmant gastric, stimulent pentru activitatea cardiaca.
* miere de brad si de alte conifere - este foarte rara, randamentul de culegere al albinelor fiind mic. Are proprietati exceptionale asupra plamanilor si sistemului respirator, beneficiind de proprietati antiinfectioase, expectorante, antitusive si, atunci cand este consumata cu tot cu fagure, bronhodilatatoare.
* miere de zmeura - face parte dintre asa-numitele soiuri de padure. Are o culoare albicioasa, specifica, dupa care poate fi recunoscuta. Regleaza activitatea ovarelor, este reintineritoare, previne aparitia unor afectiuni ca osteoporoza, sclerodermia.
* miere de menta - este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de hectare. Se foloseste ca antitusiv, bronhodilatator, calmant gastric, analgezic, antispastic. Usureaza digestia, combate balonarea.
* miere de trifoi - este obtinuta de albine, atunci cand sunt tinute in pastorala, in preajma lanurilor cultivate cu soiurile furajere ale speciei Trifolium repens. Are o actiune diuretica foarte buna, ajutand la eliminarea apei in exces din tesuturi si, de asemenea, are o actiune estrogena, adica ajuta la fixarea calciului in oase, iar la femei favorizeaza accentuarea caracterelor feminine si are efect intineritor puternic.
* miere de mac - are un efect somnifer, antispastic si anafrodiziac (reduce excitabilitatea sexuala) puternic. Are adesea o nuanta mai inchisa, din cauza ca are in compozitie si mici granule de polen de mac, care este negru la culoare.
* miere poliflora - proprietatile sale difera foarte mult in functie de regiunea din care este recoltata. De exemplu, mierea de la campie are o actiune antiseptica si sedativa mai puternica, spre deosebire de mierea poliflora din regiunile muntoase inalte, la care efectul antiinfectios se adreseaza in special aparatului respirator, iar efectul sedativ este inlocuit cu unul tonic nervos. In general, mierea poliflora este considerata cel mai complex tip de miere ca actiune terapeutica, ea ingloband nectarul de la cateva zeci, daca nu sute, de specii de plante medicinale si imprumutand ceva din proprietatile terapeutice ale fiecareia dintre ele.


Veninul de albine, un medicament miraculos


Cand spui “venin” te gandesti prima oara la ceva rau. Dar cand spui “venin de albine” ar trebui sa vezi una din marile sanse pentru sanatatea ta.
Citeste mai departe

Mierea între aliment şi medicament - articol preluat
Din vremuri străvechi , omul a descoperit mierea şi produsele stupului de albine nu numai ca aliment , ci şi ca medicament. Apicultura este practicată încă din secolul al VII-lea î.Hr., existând multe mărturii în acest sens. Tăbliţele mesopotamiene, ca şi papirusurile egiptene, menţionează printre altele, faptul că mierea şi ceara de albine erau folosite ca medicament. La originea sa, mierea era rară, fiind rezervată la început serviciului religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru a hrăni animalele sacre fiind considerată un “aliment al zeilor”. Ştim acum destul de multe despre numeroasele utilizări ale proprietăţilor ei miraculoase: era folosită ca medicament şi în cremele de înfrumuseţare în Egiptul antic, încă dinaintea epocii lui Tutankamon, grecii antici considerau mierea un adevărat elixir al tinereţii şi o dădeau din belşug atleţilor în timpul jocurilor olimpice. Scrierile din antichitatea greco-romană abundă în menţionări despre mierea de albine şi aplicaţiile ei medicale, fiind creată o adevărată mitologie în jurul acesteia şi subliniindu-se numeroasele sale proprietăţi medicale: antiseptic, tonifiant, sedativ, febrifug, aperitiv şi digestiv. Aristotel, de exemplu, a scris şase volume despre albinele şi produsele lor, recomandând propolisul drept remediu în plăgi supurante. Hipocrate, cel mai de seamă medic al Antichităţii, mai târziu Pliniu, Galen şi Dioscoride vorbesc, de asemenea , despre miere, folosită într-o serie de boli. Totuşi, de cele mai mare succes s-a bucurat mierea în secolele XVI şi XVII, când era recomandată pentru a alina aproape toate suferinţele omeneşti. În zilele noastre, dintre miile de exemple care probează efectele binefăcătoare cu totul remarcabile ale mierii voi menţiona doar cazul celebrului E. Hillary, cel care a escaladat pentru prima oară vârful Everest şi care a mărturisit că succesul său s-a datorat în bună parte mierii consumate zilnic în timpul ascensiunii. Strămoşii noştri, geto-dacii, au practicat şi ei apicultura, existând multe dovezi incontestabile în acest sens. Continuând această tradiţie milenară, în epocile istorice următoare, românii au continuat să producă miere, pe care au utilizat-o nu doar în alimentaţia de zi cu zi , ci şi în tratarea unor afecţiuni. Mierea a constituit pentru predecesorii noştri, secole la rând, sursa principală de îndulcire a alimentelor, cunoscându-i-se valoarea nutritivă şi energetică Stupăritul a fost posibil pentru că ţara noastră se înscrie în zonele geografice cu bogate resurse melifere. Astăzi a apărut evident faptul că odată cu scăderea proporţiei de miere ca sursă de îndulcire şi implicit creşterea proporţiei de zahăr rafinat, din a doua jumătate a secolului trecut s-au extins considerabil o serie de afecţiuni ale organismului uman neadaptat încă la un consum excesiv de zaharuri rafinate: obezitate, boli-cardiovasculare etc. Aliment de o excepţională valoare nutritivă, mierea este un produs biologic care se află în legătură permanentă şi indirectă cu starea timpului. Puţini ştiu poate, că gustul, aroma şi însăşi cantitatea de miere produsă de o familie de albine sunt determinate în foarte mare măsură de vreme. De evoluţia vremii depinde direct sau indirect, atât secreţia de nectar a plantelor melifere, cât şi recoltarea acestuia de către albine. Apicultorii pot obţine alături de miere (produsul principal) şi alte subproduse cum ar fi: polenul, păstura, propolisul, ceara, veninul şi lăptişorul de matcă. Ceara este un produs de origine animală, secretat de glandele ceriere ale albinelor, servind ca materie primă pentru construirea fagurilor. Se întrebuinţează în numeroase ramuri ale industriei, în cercetări ştiinţifice, precum şi pentru prepararea fagurilor artificiali. Compoziţia chimică a cerii este complexă, fiind formată în linii generale, din diverse tipuri de alcooli, esteri, hidrocarburi, caroteni etc. Ceara de albine este insolubilă în apă sau alcool rece, solubilă la cald în alcool, eter, benzină, sulfură de carbon, tetraclorură de carbon, acetonă şi uleiuri eterice.Ceara conţine substanţe cu efect bacteriostatic şi bactericid. Se recomandă mestecarea acesteia precum guma de mestecat în cazul răcelilor, infecţiilor cavităţii bucale, gât. Veninul de albine este un amestec complex, secretată de glande specializate, care concură la formarea aparatului vulnerant al albinei. Veninul de albine se caracterizează prin următoarele proprietăţi fizice: este un lichid incolor, cu gust amar-acid, dens, cu miros particular şi cu însuşirea de a cristaliza repede. Este compus din proteine, săruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice şi alte substanţe volatile. Mai bine de jumătate din veninul de albine brut este format din proteină activă care, la rândul ei, cuprinde mai multe fracţiuni: melitina, fosfolipaza şi hialuronidaza. Bogăţia acestor fracţiuni în acizi aminaţi este extraordinară şi în special al melitinei. Biologia secreţiei de venin are particularităţile ei, cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, iar în sânul aceleiaşi rase de la o populaţie la alta şi chiar de la un individ la altul. Începând după 2-3 zile de la ieşirea albinelor din celule, cantitatea de venin secretat de glandele anexe ale aparatului vulnerant creşte de la 0,04 mg până la 0,3 mg la vârsta de 2-3 săptămâni. De obicei, după vârsta de 20 zile, glandele producătoare de venin se atrofiază şi, în mod firesc, şi cantitatea de venin scade. Datorită proprietăţilor terapeutice ale veninului de albine, acesta a fost folosit de mai bine de 100 de ani în diferite afecţiuni şi mai ales în stimularea funcţiei de apărare a organismului, ca urmare a influenţei veninului ajuns în organism asupra sistemului neuroendocrin. Printre afecţiunile în care veninul de albine a dat bune rezultate amintim: bolile reumatice, artritele infecţioase, spondiloza, diferite boli ale sistemului nervos periferic, anumite afecţiuni chirurgicale, infiltraţii inflamatorii, afecţiuni vasculare, afecţiuni oculare etc. Folosirea veninului de albine este contraindicată în majoritatea bolilor infecţioase (tuberculoză, hepatită, leucemie; precum şi în bolile de ficat, rinichi, pancreas, în şoc anafilactic etc.). Recoltarea, dozarea şi administrarea veninului de albine se poate face numai de către specialişti: farmacişti, medici umani şi veterinari. Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie a glandelor faringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele trei zile, a larvelor de matcă pe toată perioada şi a mătcilor. Are o consistenţă cremoasă, este de culoare alb-gălbui, cu gust acrişor. Compoziţia chimică a lăptişorului a fost studiată de numeroşi cercetători, subliniindu-se faptul că este bogat în aminoacizi, vitamine, hormoni, diferiţi factori de creştere etc. Sunt încă numeroşi componenţi ai lăptişorului de matcă care nu au putut fi identificaţi cu precizie. În ultimul timp, se acordă o mare atenţie acidului hidroxi-decinoic (AHD), precum şi altor componenţi cu acţiune asupra glandelor endocrine, şi, în primul rând, asupra corticosuprarenalelor. Problema conservării componenţilor activi ai lăptişorului de matcă prin folosirea unui stabilizator optim este încă departe de a fi realizată. În interesul folosirii raţionale a lăptişorului de matcă, în terapeutica medicală se fac în prezent studii în care pot fi folosite şi dozele în care se administrează sub stricta îndrumare medicală. Propolisul vine de la cuvintele greceşti pro=pentru; polis=cetate şi ar putea fi tradus liber ca un complex de substanţe destinat pregătirii cuibului, mai ales în vederea iernării. Albinele îl recoltează de pe diferite plante (cireş, vişin, plop, brad, molid etc.) şi îl aduc sub formă de încărcătură în cuib. Cu ajutorul propolisului albinele acoperă crăpăturile stupilor şi înconjoară cadavrele dăunătorilor pe care îi răpun. A atras atenţia în mod deosebit faptul că un dăunător ca şoarecele de exemplu, omorât de albine, după ce a fost acoperit cu propolis, procesele de putrefacţie care trebuiau să aibă loc în el au fost oprite şi cadavrul a fost astfel mumifiat. De aceea s-a analizat compoziţia chimică a acestui produs şi s-a constatat că este bogat în răşini vegetale, uleiuri eterice, substanţe ceroase care, în ansamblu, îi imprimă printre altele şi proprietăţi antibiotice. Propolisul este o substanţă de culoare brună-deschis, cu nuanţe până la brun-închis şi uneori cu reflexe verzui puţin solubil în apă, dar perfect solubil în eter şi alcool. Punctul său de topire este de 60-70C, la temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. De la o familie de albine, în condiţiile ţării noastre, se pot recolta peste 100g propolis, care se păstrează în vase închise până la extragerea principiilor activi. Astăzi are o largă aplicare în terapeutica medicală şi în special în bolile de piele, în boli chirurgicale etc. Se poate folosi sub formă de extract alcoolic sau sub formă de unguente. Propolisul are şi efecte anestezice. Este de 3,5 ori mai puternic decât cocaina şi de 5,2 ori decât novocaina ca efect de calmare a durerilor. Polenul este recoltat de către albinele culegătoare de la plantele polenifere şi, cu ajutorul unui colector se poate obţine în cantităţi mai mari pentru folosirea lui în alimentaţia omului şi a animalelor. Compoziţia chimică a polenului îndreptăţeşte folosirea lui în alimentaţie şi chiar în terapia unor afecţiuni. Este bogat în vitamine, proteine, lipide, glucide, săruri minerale, precum şi o serie de fitoncide. În mod special proteinele şi vitaminele se găsesc din abundenţă. Dintre vitamine menţionăm vitaminele C, B1, B2, B6, PP, D, acid folic etc. Administrarea polenului în hrana oamenilor sau în terapia unor afecţiuni, se recomandă numai sub îndrumarea specialiştilor.
2.MIEREA
Mierea naturală de albine- cel mai dulce şi miraculos produs al naturii- rezultă din prelucrarea de către albinele melifere a nectarului florilor sau al altor substanţe dulci găsite de ele, tot în natură (mană de origine vegetală sau animală, sucuri de fructe), prin transformarea lor , sub acţiunea enzimatică a salivei şi a sucului gastric al albinelor. În timpul depozitării nectarului în celule , apa care este în plus va fi îndepărtată prin ventilare. După aceea mierea este gata pentru a fi consumată (pentru a putea fi consumată mierea va conţine numai 20% apă). Pentru a obţine un litru de miere sunt necesare 5 kilograme de nectar. Pentru un kilogram de nectar este nevoie de 20000 până la 100000 de zboruri. Un roi de albine (30000-60000 de membri) poate fabrica un kilogram de miere pe zi. Puţini ştiu poate, că gustul, aroma şi însăşi cantitatea de miere produsă de o familie de albine sunt determinate în foarte mare măsură de vreme. De evoluţia vremii depinde direct sau indirect, atât secreţia de nectar a plantelor melifere, cât şi recoltarea acestuia de către albine. Recoltarea şi extracţia mierii. Fagurii cu miere se recoltează din stup în momentul când aceasta este suficient de maturată luându-se drept criteriu practic prezenţa coroanei cu miere căpăcită în partea superioară. Îndepărtarea albinelor de pe faguri se face prin intermediul unor substanţe chimice (acid fenic, benzaldehidă etc.) în stupinele de tip industrial. Este recomandabil ca înainte de începerea extracţiei de miere fagurii să fie grupaţi după culoare, pentru a obţine diferite soiuri de miere în funcţie şi de acest criteriu. Fagurii sau corpurile cu fagurii cu miere se transportă cu multă grijă pentru a se preîntâmpina pierderea acestui aliment, apoi se introduc într-o cameră cu aer cald până la 35C, care favorizează extracţia. Se trece apoi la descăpăcirea fagurilor, urmată de extragerea propriu-zisă a mierii. Camerele simple de extracţie trebuie să fie bine izolate pentru a împiedica pătrunderea albinelor înăuntru şi trebuie să conţină: un extractor mecanic sau electric, cuţite pentru descăpăcire, care se pot încălzi în apă fierbinte sau cu curent electric, un vas descăpăcitor cu sită pentru separarea căpăcelelor de miere, un vas pentru recoltarea mierii şi un zăcător pentru depozitarea ei. După sortare, fagurii se descăpăcesc cu cuţitul bine încălzit, apoi se introduce în extractor. Turaţia acestuia se măreşte treptat, până se percepe foşnetul caracteristic rezultat din proiectarea mierii pe pereţii vasului şi, după ce se apreciază că s-a extras circa jumătate din mierea de pe o parte, fagurii se schimbă pentru a se continua extracţia pe partea cealaltă. Operaţia se repetă pentru asigurarea unei extrageri totale a mierii din faguri. În felul acesta se previne ruperea fagurilor, incident care cauzează multe neajunsuri apicultorilor. Pentru extragerea centralizată a mierii sau pentru stupinele mari se folosesc sisteme moderne, în care ramele descăpăcite rămân în caturi şi acestea se introduc în extractorul de tip industrial direct. Aici, întreg procesul tehnologic de la sortare, descăpăcire, filtrare, depozitare, ambalare etc. este automat. Randamentul acestor agregate este mare şi extracţia mierii se asigură în condiţii sanitare corespunzătoare. Condiţionarea mierii Condiţionarea mierii cuprinde totalitatea procedeelor tehnice menite să asigure purificarea, sortarea şi combaterea diverselor tipuri de miere, în condiţiile păstrării optime a proprietăţilor ei fizico-chimice şi biologice în perioada conservării. Iniţial are loc o filtrare a impurităţilor mai mari, care se realizează odată cu extracţia prin sita dispusă la locul de scurgere a mierii din extractor. După aceea, în maturator are loc o limpezire a mierii, corpurile străine se separă de miere, datorită greutăţilor specifice diferite, cele mai grele se lasă la fundul vasului, iar cele mai uşoare se ridică la suprafaţa vasului. Temperatura mediului influenţează limpezirea mierii în mod indirect prin modificarea consistenţei acesteia. În cazul când conţinutul în apă a mierii este de peste 18% se recomandă deshidratarea fie în faguri, care se ţin într-o cameră cu curenţi de aer încălziţi (35-40C), fie ca miere extrasă cu ajutorul unor instalaţii speciale de tipul evaporatorului cu vid. Acest ultim procedeu de înaltă tehnicitate se poate realiza numai în centrele mari de extracţie a mierii. Cristalizarea mierii Prin caracteristicile lor naturale, toate sorturile de miere de flori din ţara noastră , cu excepţia celei de salcâm , cristalizează în scurt timp de la extracţia din faguri(1-3 luni). Forma şi dimensiunile cristalelor sunt condiţionate de viteza instalării procesului de cristalizare. Când cristalele se instalează şi se desfăşoară în scurt timp, cristalele sunt mici iar mierea are aspect de pastă fină. Când cristalizarea se desfăşoară lent , cristalele sunt grosiere, rugoase. Cristalizarea mierii de flori este un proces natural şi el se datorează faptului că cele mai multe sorturi de miere sunt soluţii suprasaturate de zaharuri. Principalul factor al cristalizării îl constituie însă, proporţia celor două zaharuri majoritare, respectiv raportul între fructoză ( zahar greu cristalizabil în soluţii concentrate) şi glucoză (zahar uşor cristalizabil). Limita cristalizării mierii corespunde raportului fructoză/glucoză de 1,30. La mierea de salcâm valoarea acestui raport este mai mare de 1,30 ceea ce explică marea ei rezistenţă la cristalizare. la celelalte sorturi de miere de flori, valoarea raportului este mai mică de 1,30 deci aceste sorturi se vor cristaliza cu atât mai repede cu cât raportul se apropie de 1,00 sau are o valoare subunitară (mierea de floarea soarelui, de rapiţă, de pomi fructiferi). Solubilitatea în apă mult mai mare a fructozei faţă de cea a glucozei, condiţionează comportarea la cristalizare a soluţiei celor două zaharuri , în funcţie de proporţia lor. Mierea cu conţinut de glucoză apropiat sau mai mare decât cel de fructoză este soluţie suprasaturată, deci va cristaliza întotdeauna. Mierea cu conţinut de fructoză net superior (cazul mierii de salcâm) este soluţie subsaturată, deşi conţinutul global de zaharuri este identic cu cel identic cu al mierii din prima categorie. Aceasta va avea o rezistenţă mai mare la cristalizare. Cu cât mierea este păstrată la o temperatură mai ridicată cu atât se prelungeşte durata stării fluide. Temperatura intervine prin modificarea gradului de saturare a soluţiei (o soluţie saturată la o anumită temperatură devine subsaturată dacă temperatura creşte sau suprasaturată dacă temperatura scade). Un factor de influenţă semnificativă asupra cristalizării îl constituie intensitatea mişcării moleculare din masa de miere. Mişcarea moleculară intensă favorizează aglomerarea moleculelor de glucoză cu formarea de microcristale care constituie germeni de cristalizare. În stare de repaus, mişcarea moleculară (mişcarea browniană) este foarte limitată, deci ea are influenţă redusă asupra cristalizării. Orice intervenţie exterioară însă, cum ar fi agitarea, omogenizarea şi în special înglobarea de aer urmată de eliminarea spontană a bulelor, accelerează foarte mult mişcarea moleculară şi favorizează instalarea timpurie a cristalizării. Cristalizarea mierii este un proces natural, deci aceasta nu ar trebui socotită ca un defect , ci din contră ca o garanţie a autenticităţii şi calităţii ei. Mierea falsificată rămâne în general lichidă. Cu toate acestea mulţi amatori preferă mierea în starea fluidă şi manifestă rezerve pentru cumpărarea şi consumul celei cristalizate. Cristalizarea survine în urma evaporării apei, dar mai ales se datorează însuşirilor glucozei de a forma cristale. Cristalizarea se produce în funcţie de raportul dintre glucoză şi fructoză, de prezenţa cristalelor primare şi de umiditatea mediului înconjurător. După dimensiunile cristalelor, se pot deosebi mai multe feluri de cristalizare: mare când depăşeşte 0,5 mm în diametru, mică, când diametrul cristalului este de 0,5 mm şi ca o pastă, sub 0,5 mm. Cristalizarea poate fi dirijată atât în ceea ce priveşte dimensiunile, cât şi viteza de realizare, prin adăugarea unei cantităţi de miere cristalizată, cu dimensiunile dorite la volumul de miere destinat cristalizării şi menţinerea acesteia în condiţiile de umiditate şi temperatură favorabile acestui proces. Pentru unele sorturi de miere, mai ales când se cere acest lucru pentru export, se poate executa o cristalizare dirijată, cu o fineţe a bobului de cristale după dorinţa consumatorului. Procesul cristalizării are loc mai rapid la unele sorturi de miere ca cea de floarea-soarelui, de pildă, şi cauzează o devalorizare comercială a acestui produs. Cristalizarea este influenţată şi de conţinutul unor fermenţi, prezenţa unor bacterii, condiţiile igienice în care se conservă şi în primul rînd, ar merita să fie amintită temperatura şi umiditatea. Deoarece mierea este cerută şi apreciată mai mult în stare necristalizată de către consumatori, se folosesc astăzi pe scară largă metode de prevenire a cristalizării: pasteurizare, tratare cu ultrasunete, filtrare, ultrafiltrare etc. Metodele fizice de prevenire a cristalizării au o oarecare acţiune negativă asupra unor constituenţi (vitamine, hormoni), precum şi asupra gustului şi aromei. Lichefierea mierii cristalizate Pentru satisfacerea pretenţiei consumatorilor s-au încercat numeroase soluţii pentru lichefierea mierii cristalizate şi menţinerea ei în această stare o perioadă cât mai lungă de timp. Lichefierea înseamnă trecerea cristalelor de zaharuri în soluţie, deci aducerea lor din faza solidă în faza lichidă. Dintre toate încercările efectuate, singura care a dat rezultate satisfăcătoare a fost lichefierea prin încălzire. Procedeul prezintă două mari neajunsuri: încălzirea la temperatură moderată până la lichefierea aparentă nu asigură solubilizarea microcristalelor de zaharuri. mierea astfel tratată va recristaliza în foarte scurt timp. încălzirea la temperatură ridicată elimină acest neajuns, dar produce degradarea pronunţată a mierii. Temperatura ridicată conduce în primul rând la distrugerea enzimelor şi a celorlalte substanţe biologic active care sunt termolabile. de asemenea o parte din fructoză se descompune cu formare de produşi furfurolici, în special hidroximetilfurfurolul. Dintre modificările organoleptice reţin atenţia : închiderea la culoare, contractarea gustului de caramel şi slăbirea aromei specifice. Cel mai utilizat procedeu îl constituie încălzirea mierii în camere termostat la temperatura de 45 C timp de 24-48 ore. La această temperatură şi afectarea caracteristicilor organoleptice iniţiale nu sunt semnificative. Totuşi procedeul , deşi conduce la lichefierea mierii, nu asigură garanţia distrugerii complete a microcristalelor de zaharuri , iar recristalizarea se instalează de cele mai multe ori în timp scurt (1-2 luni). O altă soluţie ar fi pasteurizarea mierii prelichefiate direct în ambalajele de desfacere (în borcane) , folosind spaţii de verificare riguroasă a temperaturii. Încălzirea se opreşte după ce temperatură din centrul geometric al borcanului cu miere a atins valoarea de 55C. Hidroximetilfurfurolul creşte doar cu 0,2-0,4 mg/100g miere, iar starea fluidă se menţine timp de 4 luni la temperatura de 20C. Modelul de pasteurizare prezentat se realizează în condiţii de laborator (deci nu poate fi efectuat de apicultori acasă).Pentru apicultori se recomandă : este introdusă în vase închise într-o încăpere care se încălzeşte treptat până la temperatura de 40C, apoi de aici se trece într-o altă încăpere unde circulă curenţi de aer mai cald (60-70C), unde se păstrează în vase deschise. Pe măsură ce mierea se lichefiază, se scurge din vasele respective şi se ambalează din nou , în vederea comercializării. Lichefierea mierii cristalizate prin încălzire este un proces foarte gingaş. Ea trebuie efectuată numai în unităţi specializate şi sub control de laborator. Tratamentul termic efectuat în condiţii empirice conduce la degradarea mierii, de aceea este de dorit ca apicultorii să valorifice mierea cristalizată ca atare şi să renunţe la lichefierea ei prin încălzire. Regimul igienico-sanitar de conservare a mierii trebuie respectat cu stricteţe, deoarece după cum se ştie, acest produs este uşor alterabil. Vasele în care se păstrează trebuie să fie sterile, emailate, de sticlă sau de material plastic, iar temperatura din depozit să nu depăşească 14C, aerul să fie uscat, cu posibilităţi uşoare de ventilaţie. Clasificarea mierii. Se poate face după provenienţă, modul de obţinere, modul de prezentare, culoare, gust şi miros în modul următor: 1.După provenienţă: - miere de flori (monofloră sau polifloră) şi - miere de mană; 2.După modul de obţinere: - miere în faguri (sau în secţiuni); - miere extrasă prin centrifugarea fagurilor, - miere obţinută prin stoarcerea fagurilor, - miere obţinută prin scurgerea liberă din faguri. 3.După modul de prezentare: - fluidă sau - cristalizată. 4.După culoare: sorturile de miere româneşti variază de la alb incolor până la chilimbariu-brun. 5.După gust şi miros: - gustul şi mirosul sunt caracteristice fiecărui sortiment de miere. În funcţie de conţinutul în apă şi de temperatură, mierea fluidă are o vâscozitate diferită. Mierea este higroscopică( în condiţii de umiditate saturată de 100%, mierea – după datele din literatură - îşi ridică în curs de 3 luni de zile umiditatea de la 17,4 la 55,2%). Greutatea specifică a mierii este în raport direct cu conţinutul în apă şi cu indicele refractometric. Proprietăţile organoleptice ale mierii.
Salcâm aproape incoloră; galbenă-aurie; galbenă-deschis galbenă plăcut, dulce, caracteristic mierii de salcâm: consistenta uniformă, fluidă sau vâscoasă, fără semne de cristalizare
Tei galbenă; portocalie-roşcată brună-închis aromă pronunţată, dulce, caracteristic mierii de tei uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată
Zmeură galbenă-roşcată; galbenă-verzui brună-roşcată plăcut, aromă specifică, dulce, consistenta uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată
Izmă roşcată brună-roşcată plăcut, aromat, dulce,consistenta uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată
Conifere brună rubinie, gust plăcut, puţin astringent consistenta uniformă, foarte vâscoasă, fără semne de cristalizare; se admite şi mai puţin vâscoasă
Fâneaţă de deal galbenă brună gust plăcut, dulce, consistenta uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată
Floarea-soarelui galbenă-aurie, galbenă-portocalie galbenă-închis până la brun gust plăcut, dulce, specific, consistenta uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată
Polifloră galbenă, brună, gust plăcut, dulce, consistenta uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată
Mană galbenă-brună, brună-deschisă aromă specifică, plăcută, dulce, consistenta uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată Caracteristicile fizico-chimice ale mierii Principalele componente ale mierii de albine sunt zaharurile. Mierea conţine cantităţi reduse de substanţe azotoase reprezentate în principal de enzime care alcătuiesc un echipament bogat şi complex. Substanţele minerale sunt moderat reprezentate în mierea de flori şi relativ abundente în cea de mană. Ea conţine o gamă largă de acizi organici, pigmenţi , uleiuri eterice, substanţe inhibitoare , vitamine şi alte componente insuficient cunoscute. Iniţial în miere se găseşte o cantitate foarte redusă de hidroximetilfurfurol, de ordinul a 0,1-0,2 mg la 100g. Prin păstrare îndelungată valoarea acestuia creşte treptat, putând ajunge la 1 mg/100g sau chiar mai mult. 1.Umiditatea Conţinutul maxim de apă reglementat de normele oficiale din ţara noastră pentru toate sorturile de miere este de 20%. Această condiţie are la bază faptul că în momentul încheierii procesului de prelucrare de către albine (căpăcirea celulelor), umiditatea mierii se situează în domeniul 17-19%. Când conţinutul de apă este mai mare de 20% poate fi vorba de una din următoarele situaţii: extragerea din faguri necăpăciţi, când procesul de prelucrare a mierii de către albine nu este încheiat; păstrarea în spaţii umede şi în recipiente defectuos închise; falsificarea directă prin adaos de apă sau indirectă prin substituenţi cu umiditate proprie mare. Conţinutul depăşit de apă reduce proporţional valoarea nutritivă a mierii şi o predispune la fermentaţie. 2.Zaharurile Zaharurile din miere sunt alcătuite din zahărul invertit şi din zaharoză. Conţinutul minim de zahăr invertit (glucoză şi fructoză) în mierea de flori trebuie să fie de 70%, iar în cea de mană de 60%. Conţinutul maxim de zaharoză trebuie să fie de 5% în mierea de flori şi de 10% în cea de mană. Valorile menţionate se referă la mierea cu 20% apă. În cazul în care umiditatea este mai mică aceste valori trebuie recalculate. Abaterile de la valorile arătate sunt posibile în următoarele situaţii: -mierea a fost recoltată din faguri necăpăciţi; -miere fermentată; -miere falsificată. 3.Substanţele azotoase Cantitativ substanţele azotoase , exprimate în echivalent proteină , se găsesc în proporţie foarte redusă şi anume sub 1%. Conţinutul cel mai redus se întâlneşte în mierea de salcâm şi în cea de izmă (în medie 0,25%), iar cel mai mare în mierea de mană (0,5-0,6%). În cazul în care conţinutul de proteine este mai mare de 1% mierea trebuie suspectată de falsificare, cum ar fi adaosul de gelatină, de făină de cereale sau chiar de melasă. 4.Enzimele Mierea de albine are un conţinut foarte bogat şi variat de enzime. În mierea de flori ele au o dublă origine: vegetală (din nectar) şi animală (din saliva albinelor). Cantitativ, acestea din urmă deţin ponderea. Echipamentul enzimatic al mierii de mană este mult mai bogat decât cel al celei de flori şi au o origine mult mai complexă. Enzimele din miere sunt substanţe valoroase deoarece ele catalizează toate reacţiile chimice care au loc în procesul de elaborare al mierii( de ex. transformarea zaharurilor complexe în zaharuri simple). Însuşirile mierii, compoziţia chimică şi calitatea ei nutritivă sunt în mare măsură condiţionate de conţinutul în enzime. Prezenţa lor face dovada autenticităţii şi calităţii mierii. Enzimele sunt substanţe labile, în special sub acţiunea temperaturii ridicate care produce slăbirea sau inactivarea ireversibilă a lor. Depăşirea limitelor maximale de substanţe minerale se poate întâlni în următoarele situaţii: când extracţia şi /sau păstrarea mierii s-au făcut în condiţii neglijente, principala formă de impurificare minerală fiind cea cu praf; în cazul falsificării mierii cu sirop de zahăr invertit artificial (acidul folosit la invertire trebuie neutralizat cu substanţe alcaline sodice); în cazul contactului prelungit al mierii cu suprafeţe metalice neacceptate, sărurile acestor metale pot trece în miere mărind valoarea substanţelor minerale. 6.Hidroximetilfurfurolul (HMF) Prezenţa acestui produs în miere îşi are originea fie în descompunerea parţială a fructozei din compoziţia ei sub influenţa unor factori vitregi, fie de origine exogenă în cazul unor substituiri (falsificări). În mediu acid şi la cald fructoza se descompune cu formarea de produşi furfurolici, cel mai semnificativ din aceştia fiind HMF. Mierea are un conţinut foarte mare de fructoză (cel puţin jumătate din zahărul invertit). De asemenea, reacţia chimică a ei este pronunţat acidă (pH 3,5-4,5). Deci are asigurate condiţiile ca în funcţie de temperatură şi de timpul de păstrare să se formeze o oarecare cantitate de HMF. Dacă mierea este păstrată la temperatură mai mică de 20ºC cantitatea de fructoză care se descompune este extrem de mică. În primele luni de la extracţia din faguri conţinutul de HFM se situează în domeniul 0,1-0,2 mg la 100g, dar după 1-2 ani de păstrare la temperatura camerei la temperatură moderată poate atinge valoarea de 1-1,5 mg la 100g. Atunci când consumatorii sau apicultorii lichefiază mierea în mod empiric prin încălzire prelungită pe baie de apă la fierbere sau pe foc direct , conţinutul de HFM creşte foarte mult, către 10 mg la 100 g. Prin invertirea pe cale chimică a siropului de zahăr în scopul falsificării mierii o fracţiune importantă din fructoză se descompune cu formarea unei cantităţi considerabile de HFM, de ordinul a 100mg la 100g sirop sau chiar mai mult. 7.Aciditatea mierii Reacţia chimică a mierii este acidă datorită conţinutului bogat în acizi organici. Valorile normale ale pH-ului mierii se situează în domeniul 3,5-4,5, deci caracterul ei chimic este pronunţat acid. 8.Densitatea Densitatea mierii este puternic influenţată de conţinutul ei de apă. Mierea cu umiditate de 20% are densitatea 1,471 asta înseamnă că un litru de miere (1dm3) la temperatura de 20ºC cântăreşte 1,471 kg. Analize fizice si chimice de laborator Înainte de analiză, proba de miere se omogenizează prin agitare cu o baghetă de sticlă sau cu o lingură, iar mierea cristalizată se încălzeşte în prealabil la aproximativ 45 grade C după care se amestecă, ca şi mierea fluidă. - Determinarea conţinutului în apă :se face cu refractometrul. Pe prizma inferioară a refractometrului, se aplică o picatură din proba de miere şi imediat se închide camera. Cu ajutorul oglinzii se orientează un fascicul de lumină prin deplasarea cremalierei pînă în momentul în care partea întunecoasă a cîmpului vizual ajunge în centrul unde se intersectează liniile vizuale. În acest moment, indicele de refracţie se citeşte pe scală. În funcţie de acest indice, cu ajutorul tabelelor care însoţesc refractometrul se stabileşte procentul de substanţă uscată, respectiv conţinutul mierii în apă. La unele refractometre se poate citi direct, pe scala, procentul de apă. La mierea de albine, umiditatea este admisa pînă la 20%. - Greutatea specifică a mierii:se poate determina la nivelul stupinelor astfel: Într-un vas de sticlă se cântăreşte exact 1 kg de apă, dupa ce în prealabil i s-a luat tara şi se notează nivelul apei. Apoi, vasul se deşartă, se usucă şi se umple cu miere pînă la semn, după care se cântăreşte. Diferenţa dintre greutatea vasului cu miere şi tara acestuia reprezintă tocmai greutatea specifică a mierii. - Determinarea cenuşei: Se face prin calcinarea unei probe de 10 g miere, într-un creuzet. Mai întâi se evaporă pe o baie de apă, se carbonizează la o flacără slabă şi apoi se calcinează. Se răceşte în exicator şi se întăreşte treptat, pînă se ajunge la masa constantă. - Determinarea acidităţii : ajută la aprecierea gradului de prospeţime a mierii. Aciditatea mierii se exprima în grade de aciditate, adică numărul de centimetri cubi de NaOH 0,1N necesari să neutralizeze aciditatea din 10 g de miere. - Determinarea zahărului invertit (reacţia Elser): Glucoza şi fructoza în stare liberă au capacitatea de a reduce sulfatul de cupru în mediu alcalin şi cald, pe care-l transformă în oxid cupros. Cantitatea de oxid cupros ce se formeaza în condiţii de lucru specifice, este proporţională cu concentraţia celor două zaharuri reducătoare din soluţia de cercetat. - Determinarea zaharozei (metoda Elser): Se determină zahărul direct reducător înainte şi după invertire (hidroliza acidă), iar prin diferenţă se calculează zaharoza. - Determinarea indicelui diastazic: În mierea naturală de albine există mai multe enzime. Amilaza este enzima cu cea mai mare rezistenţă la tratarea termică, aceasta fiind ultima care se distruge. Pe baza acestei însuşiri, amilaza poate fi folosită ca test general de apreciere (indice enzimatic sau diastazic) a calităţii mierii naturale. Mierea naturală supusă unui tratament termic brutal va avea indicele diastazic cu valori reduse sau chiar zero. Acelaşi lucru se constată şi la mierea falsificată. La baza determinării indicelui diastazic stă determinarea activităţii amilazei. Indicele diastazic se defineşte ca numărul de ml dintr-o soluţie de amidon 1% care a fost transformat în dextrină în timp de o oră, la temperatura de 45 grade C şi pH optim, de către amilaza conţinută de 1g miere. Proprietăţile fizice principale ale mierii de calitate sunt conţinutul de apă şi vâscozitate. În mod natural, când mierea conţine sub 20% apă, albinele o căpăcesc, dând în felul acesta semnalul că produsul este finit şi poate fi extras. Determinarea conţinutului în apă este foarte puţin importantă atât pentru aflarea ulterioară a scăzământului mierii, cât şi datorită faptului că mierea cu un conţinut mare de apă (peste 18%) fermentează.. În funcţie de temperatură şi umiditatea mediului înconjurător, mierea poate să piardă sau să-şi ridice conţinutul în apă. Condiţiile optime de păstrare a mierii se realizează la temperatura de 10-12C şi la o umiditate de circa 60%. Higroscopicitatea mierii reiese şi din datele care atestă faptul că menţinerea ei timp de 3 luni în condiţii naturale de umezeală (100%), duce la creşterea conţinutului în apă de la 17 la 52%. Aroma mierii este determinată de uleiurile eterice prezente în nectarul floral. Acestea sunt specificate speciei de plante melifere din care provine nectarul şi, datorită proprietăţilor lor volatile şi termolabile, cu timpul sau prin încălzire se pierd. Gustul mierii este în general dulce cu nuanţe diferenţiale perceptibile de la un sort de miere la altul. Mierea este foarte higroscopică (absoarbe apa), motiv pentru care trebuie luate măsuri în timpul conservării şi condiţionării ei. Într-un mediu cu umiditate mare, procentul de apă din miere creşte şi poate dăuna sub raport calitativ. Greutatea ei specifică este mai mare ca a apei şi variază în funcţie de conţinutul în apă. În prezent sunt o serie de metode fizice, ca metoda luminii polarizate, a indicelui de refracţie etc.,care dau indicaţii asupra naturii zaharurilor şi asupra procentului de apă din miere. Compoziţia chimică a mierii variază în funcţie de plantele melifere, de intensitatea culesului, starea timpului etc. În medie, 83% din conţinutul mierii îl formează substanţa uscată şi 17% apa. Mierea cu un conţinut mai mare de apă, păstrată la o temperatură mai ridicată, va avea o vâscozitate cu valori micşorate. Vâscozitatea sau rezistenţa la scurgere depinde de conţinutul în apă, de temperatură şi de compoziţia chimică a mierii. Conţinutul în coloizi, dextrine, săruri minerale influenţează asupra gradului de vâscozitate al mierii; aşa se explică faptul că în aceleaşi condiţii de temperatură şi umiditate mierea de salcâm se prezintă fluidă, iar cea de floarea-soarelui sau de tei mai vâscoasă. Procentul de apă variază în condiţiile tării noastre în limite destul de largi de la 13,3-22,4%. Conţinutul în apă a mierii creşte de la şes spre munte, acest lucru fiind determinat şi de abundenţa precipitaţiilor. Din substanţa uscată a mierii, 80% o formează zaharurile din care, circa 70% îl ocupă glucoza şi fructoza. Aceste zaharuri se formează prin invertirea enzimatică a zaharozei. Nectarul conţine zaharoză care în urma procesului amintit se inverteşte aproape în totalitate. Zaharoza este admisă în miere până la 5% şi în mierea de mană până la 10%. Natural, cercetările care s-au făcut cu privire la compoziţia chimică a mierii au identificat prezenţa şi a altor sorturi de zaharuri în cantităţi mici şi, în special, a unor polizaharide. Substanţele minerale din miere sunt: potasiu, fosfor, calciu, clor, sulf, magneziu, fier şi altele, în cantităţi foarte reduse. În mierea de mană se găsesc săruri minerale în cantităţi mai mari. Este necesar să subliniem că dacă acestea depăşesc un anumit prag limită, din utile se transformă în nocive. Acest aspect se produce şi în cazul mierii florale, unde sărurile minerale prezentate în cantităţi mici sunt indisponibile, în timp ce prezenţa lor în mierea de mană peste limita fiziologică admisă este dăunătoare. Mierea de albine conţine şi o serie de vitamine din complexul B, vitamina C, precum şi o serie de factori de creştere. Vitaminele se găsesc în cantităţi foarte mici în miere, suficiente însă pentru a-i spori valoarea alimentară, dietetică şi terapeutică. Dintre enzimele prezente în miere amintim: invertaza şi diastaza. Primul ferment transformă zaharoza în glucoză şi fructoză, iar al doilea scindează polizaharidele în zaharuri simple. În concluzie mierea are în compoziţia sa următoarele substanţe: 16-20% apă 0,4-0,8% proteine (din care 12 aminoacizi ca: leucina, alanina,metionina) 81,3% zaharuri (din care 38,19% fructoză, 31,28% glucoză, 5% zaharoză, 6,83% maltoză, alte dizaharide) 3,01% vitamine (B1, B2, B6, C) 0,2% substanţe minerale (calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru, mangan, zinc, siliciu, sodiu, sulf) 55-105 mcg acid pantotenic 36-110 mcg acid nicotinic acid folic fermenţi enzime hormoni antioxidanţi factori antibiotici urme de polen Utilizări miere de albine
Mierea se asimilează foarte uşor de către organism şi ne oferă energie şi substanţe bioactive şi nutritive. Conţinutul de microelemente al mierii este similar celui al sîngelui uman. Vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, flavoane, flavonoide, compuşi aromatici, fitohormoni, acizi organici - lactic, citric, malic, oxalic, dextrina, compusi ai azotului - în total 435 de substanţe. Aceasta asigură mierii un loc aparte în reglarea funcţiilor organismului uman. Administrată pe cale orală, mierea s-a dovedit eficientă în unele afecţiuni ale stomacului (în această situaţie fiind recomandată mierea zaharisită), printre care ulcerul gastric, a căruia evoluţie a fost încetinită şi în unele cazuri chiar oprită. Acţiunea binefăcătoare a mierii se extinde, asupra întregului tub digestiv, pe care îl stimulează şi îl protejează (în75% gastro-duodenal, colite, etc.). Folosită nediluată mierea acţionează ca unguent dens, vâscos, care protejează tubul digestiv de solicitările mecanice şi agenţi chimici. Printre alimentele energetice care furnizează organismului combustibilul necesar funcţionării sale, mierea merită fără îndoială primul loc, fiind asimilabilă imediat, aproape fără efort. Studiind comparativ valoarea hidraţilor de carbon în alimentaţia copiilor, s-a observat că dintre toate zaharurile experimentate, cu excepţia glucozei, mierea a fost absorbită cel mai repede, adică în primele 15 minute şi nu a invadat circuitul sanguin cu exces de zahăr. Spre deosebire de toate celelalte alimente care conţin hidraţi de carbon (pâine, făinoase, zahăr, marmeladă etc.) în care zaharurile se găsesc în forme complexe (fapt ce necesită o muncă de digestie din partea organismului nostru care nu poate asimila decât zaharurile simple), mierea conţine zaharuri sub forma simplă care sunt absorbite integral şi imediat, fără nici o transformare prealabilă. Dextroza este utilizată imediat, în timp ce levuloza este de regulă depozitată în ficat sub formă de glicogen urmând a fi pusă în libertate, treptat, atunci când este necesar. O lingură de miere aduce organismului 60 de kcal care pot fi transformate în energie într-un timp mult mai scurt decât cel necesar în cazul oricărui aliment. Un proces similar se mai întâlneşte numai în cazul sucurilor de fructe. De exemplu, se cunoaşte că sucul proaspăt de struguri elimină rapid oboseala, chiar luat în cantităţi mici. Acţiunea rapidă a acestui suc se datorează faptului că zaharurile pe care le conţine intră imediat în circulaţie, fără a fi supuse nici unui proces digestiv. În cursul transformării nectarului în miere, albinele efectuează această scindarea moleculelor de zaharuri superioare, scutind astfel de această muncă aparatul digestiv al omului. De aceea, mierea este alimentul ideal în toate cazurile în care este necesar să furnizăm organismului un aport energetic mare fără a obosi aparatul digestiv. Mierea exercită totodată o binefăcătoare acţiune tonică şi stimulatoare ce uşurează asimilarea altor alimente. Zaharurile din miere - asimilate în organism-sunt arse complet, până la stadiul de dioxid de carbon şi apă eliberând energie în toate etapele de descompunere prin care trec (1g zahăr eliberează 4 kcal). Esenţial este însă faptul că această cantitate de energie este pusă în totalitate şi imediat la dispoziţia organismului. Teoretic, şi zahărul comercial (zahărul de sfeclă) eliberează aceeaşi cantitate de energie, dar o bună parte din aceasta este folosită pentru însăşi digestia şi asimilarea lui. Astfel, zaharoza (zahărul rafinat din sfeclă sau trestie de zahăr) nu poate fi folosit decât după ce a fost transformată în glucoză şi fructoză la nivelul tubului digestiv, lucru realizat cu consum semnificativ de energie. Pe de altă parte, zaharurile complexe din alimente-inclusiv zahărul comercial sunt transformate în tubul digestiv cu ajutorul enzimelor secretate de glandele anexe lui. În acest fel orice tulburare a funcţionării organelor şi glandelor digestive duce la nefolosirea (uneori integrală) acestor zaharuri, deci o bună parte din ele se elimină din organism chiar în forma în care au fost ingerate. Aşa cum se ştie, mierea este alcătuită din minim 75% zaharuri, aportul său nutritiv în organism fiind în primul rând energetic. În plus, s-a demonstrat existenţa printre oligoelementele din miere substanţe (glicutil) capabile să asigure o mai bună folosire a zaharurilor de către celulele musculare şi care face ca mierea să potenţeze efort muscular şi să-l susţină în timp. Mierea se dovedeşte astfel alimentul energetic ideal, capabil să mărească potenţialul fizic şi rezistenţa fizică. Marii atleţi au utilizat şi utilizează în mare măsură mierea, atât în timpul antrenamentelor cât şi în perioadele de concurs. După proteine, zaharurile constituie partea cea mai însemnată din materia vie şi sursă principală a energiei vitale. Ele alcătuiesc, pe drept cuvânt, principalul carburant vieţii. Aşa numita lăcomie de dulciuri pe care o manifestă aproape toţi copii nu arată altceva decât faptul că organismul lor are mare nevoie de alimente energetice. Valoarea calorică a mierii este ridicată: aproximativ 330 kcal/100g provenind mai ales din glucoză şi fructoză( pe care le conţine în cantitate mare – cca 40% din totalul pentru fiecare). Aceşti hidraţi de carbon sunt monozaharide simple, asimilate direct de aparatul digestiv, neproducând complicaţii precum zaharoza sau alte zaharuri care necesită o anumită descompunere în tubul digestiv. Prin bogăţia ei calorică, mierea prezintă avantajul că permite administrarea unui număr mai mare de calorii într-un volum mai mic de alimente, lucru foarte important pentru copii lipsiţi de poftă de mâncare. În cazul prematurilor sănătoşi s-au dovedit că fiind hrăniţi cu un supliment de miere, curba greutăţii la 70 de zile după naştere, atât în cazul adăugării lapte de mamă, cât şi în cazul adăugării la un lapte maternizat artificial. Adăugarea mierii în lapte maternizat artificial nu numai că se recomandă, dar este chiar absolut necesar sugarilor, mai ales celor debili, datorită bogăţiei ei calorice, în anemiile hipocrome şi în caz de icter la noi-născuţi. În altă ordine de idei, pentru atleţi sau persoane care cheltuiesc multă energie, mierea constituie o sursă de refacere rapidă a forţelor după efort. Senzaţia de oboseală fizică sau intelectuală dispare repede dacă bem un pahar cu lapte cald sau suc de fructe în care am dizolvat câteva linguri de miere. Nici un alt aliment natural sau artificial nu este capabil să furnizeze cu atâta rapiditate organismului combustibilul necesar funcţionării sale optime. De aceea, mierea poate servi rezerva de carburant şi este utilizabil în toate cazurile în care organismul are nevoie de un aport energetic imediat. La toate persoanele care muncesc, intelectual sau fizic se produc adesea în orele dinaintea prânzurilor, crize de randament scăzut datorate aşa-numitei foame ascunse, adică sărăcirii sângelui în combustibil. Una-două linguriţe de miere s-au diluate într-un ceai de plante în momentul în care se manifestă criza, duc la eliminarea ei imediată şi la menţinerea constantă a randamentului în cursul întregii perioade de lucru. De altfel, începând cu Hippocrate şi Avicenna, se recomandă mierea în tratamentul bolilor de rinichi. De asemenea, cura de fructe, sucuri de fructe sau legume poate fi însoţită de consumul de miere sau polen. Mierea este singurul supliment alimentar dulce care este calmant chiar şi pentru cei predispuşi la nervozitate şi hipersensibilitate şi, în plus, nu este niciodată dăunătoare pentru organismul uman. Chiar şi cele mai rebele migrene sunt ameliorate şi înlăturate prin folosirea constantă a mierii. Medicina tradiţională populară consideră că cel mai bun remediu pentru producere somnului este mierea. Dacă adormim greu noaptea sau dacă după ce adormim ne trezim uşor şi adormim greu trebuie să folosim mierea. Dacă luăm o lingură de miere după fiecare cină vom constata că începem să aşteptăm cu plăcere timpul de culcare şi uneori ne vine chiar greu să alungăm senzaţia de somn atunci când, din anumite motive, suntem obligaţi să ne culcăm mai târziu decât de obicei. Vom observa în dimineaţa următoare că am adormit foarte curând după de am pus capul pe pernă. S-a demonstrat experimental, contaminând mierea cu germeni ai unor din cele mai periculoase boli că acestea sunt distruşi într-un timp foarte scurt, graţie importantelor proprietăţi bactericide ale mierii. De asemenea, este important să reţinem, că datorită aceloraşi proprietăţi bactericide, mierea este un excelent mediu de conservare ale fructelor. Inima este motorul maşinii umane. Când lucrează normal, inima este capabilă să pompeze în aortă la fiecare bătaie cca. 170ml sânge. Muşchii corpului inclusiv muşchiul inimii, au nevoie de zahăr. Urmărind efectul mediului înconjurător, al hranei şi al variaţiilor regimului alimentar asupra animalelor şi oamenilor, s-a putut constata că inimii nu-i este deloc indiferent dacă primeşte zahăr natural, în forma sub care se găseşte în miere, sau zahăr rafinat. Mierea este pentru inimă un aliment de mare valoare, constituind o sursă importantă de energie. În total, în sânge există cam o linguriţă de zaharuri. Această cantitate este foarte importantă: dacă ar scădea la jumătate, ne-am pierde cunoştinţa iar dacă ar spori câtuşi de puţin, şi-ar face apariţia diabetul. Este deci limpede că trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce oferim organismului nostru ca hrană, pentru a asigura constanţa acestei cantităţi de zaharuri din sânge. Organismul nostru este alcătuit în aşa fel încât avem nevoie de zahăr nu numai pentru uzul imediat al inimii, ci şi pentru ca o anumită cantitate, mică, să traverseze pereţii intestinali. În miere există în principal două zaharuri: glucoza, reprezentând 40% din miere şi fructoza în jur de 34%. Glucoza trece cu repeziciune în sânge; fructoza, absorbită mai încet, este cea care menţine concentraţia de zahăr la un nivel constant. Datorită ei, mierea nu ridică nivelul de zahăr din sânge peste cel care poate fi folosit de către organism. Mierea este un excepţional aliment pentru toţi copii. Ea este suportată foarte bine de cei mai mulţi copii: pe lângă faptul că este un bun îndulcitor, ea furnizează mineralele de care ei au nevoie pentru dezvoltarea corpului, adăugându-le celor ce se găsesc în lapte (obişnuit în alimentaţia lor) şi, în plus, are o acţiune uşor laxativă şi antiseptică. Knott şi alţii au arătat că administrarea de miere îmbunătăţeşte asimilarea calciului şi a magneziului, elemente absolut necesare pentru formarea scheletului. Numeroşi autori au semnalat o acţiune antianemică excepţională a mierii de culoare închisă şi o creştere considerabilă a hemoglobinei în sânge, însoţită de îmbunătăţirea stării generale, a apetitului şi a greutăţii. În unele spitale de copii din Occident, mierea a fost introdusă cu bune rezultate ca înlocuitor al edulcoloranţilor, pentru alăptarea artificială a sugarilor. Sugarii nu pot diferenţia uşor zaharoza (ca toţi oamenii, de altfel), dar utilizează foarte bine mierea, ale cărei zaharuri nu necesită transformări. Fructoza din miere este folosită mai bine decât lactoza din lapte, fără a da naştere fermentaţiilor. Mierea facilitează digestia proteinelor şi a grăsimilor şi acidificarea cazeinei din lapte în “fulgi” fini, în aşa fel încât alimentul evacuează stomacul sugarului într-un timp minim, constituind astfel un excelent factor antidispeptogen. Orice tip de miere are proprietăţi specifice: mierea de levănţică lecuieşte tusea şi durerile de gît, mierea de tei uşurează stările febrile şi durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun mijloc profilactic şi remediu în pneumonii, astm bronşic, stări nervoase, tuberculoză; mierea de brad este utilă în bolile căilor respiratorii, cea de salcîm este un bun calmant şi tonic, mierea de castan sălbatic creşte tensiunea arterială, mierea de castan comestibil are acţiune antimicrobiană, mai ales în bolile de stomac, intestinale şi renale; mierea de izma este bună ca leac împotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant, mierea de floarea-soarelui - utilă în bronşite şi boli de stomac. Mierea de flori de cîmp are o puternică acţiune antimicrobiană, cea de livadă (de pomi fructiferi) vindecă afecţiunile renale, pulmonare şi intestinale. Mierea de munte are calităţi deosebite în bolile de căi respiratorii şi în alergii, fiind o însumare de substanţe nutritive şi curative. Mierea este un remediu eficient în diferite boli interne şi ale pielii - un excelent tonic pentru copii, convalescenţi, pentru întărirea sistemului imunitar şi pentru gravide. Luînd în mod regulat miere - cîte o linguriţă dimineaţa, cu o oră înaintea micului dejun; o linguriţă la 2 ore după masa de prînz şi o linguriţă după cină - se normalizează tensiunea arterială şi digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. În cazul colitelor şi gastritelor, mierea se asimilează mai bine cu puţină apă caldă în care se dizolvă. 3.Concluzii Valoarea alimentară şi terapeutică a mierii Mierea de albine a intrat în alimentaţia omului din timpuri străvechi, având o valoare nutritivă superioară. Îndeosebi conţinutul său mare în zaharuri invertite (fructoză şi glucoză) uşor asimilabile de organism, face să fie foarte apreciată în hrana zilnică a copiilor, vârstnicilor şi a sportivilor. În acelaşi timp mierea posedă o mare valoare calorică deoarece 1 kg de miere produce aproximativ 3200 calorii, fiind egal din punct de vedere caloric cu fiecare din alimentele şi cantităţile menţionate în continuare: 0,4 kg unt 2,5 kg carne de vită 0,8 kg zahăr 5 kg lapte de vacă 1 kg orez 6 kg fructe (mere) 1,3 kg telemea de vacă 8,7 kg morcovi 1,5 kg pâine albă 12,6 kg pătlăgele roşii 1,7 kg pâine secară 14 kg varză albă Pe lângă puterea sa calorică excepţională, datorită compoziţiei sale chimice, mierea naturală conţine o serie de substanţe antibiotice, fermenţi şi vitamine. Aceste componente îi conferă o mare valoare terapeutică ceea ce contribuie la vindecarea rănilor, arsurilor şi a mai multor boli. În special se pot trata cu miere bolile tubului digestiv, bolile de inimă, de nervi şi altele. Hotărâtor pentru calitatea mierii şi în special în ceea ce priveşte conţinutul în fermenţi al mierii din comerţ este modul de tratare în timpul extracţiei şi al conservării. Uneori sorturi de miere cu un conţinut ridicat în fermenţi datorită unei acţiuni necorespunzătoare a luminii sau a temperaturii ( încălzite peste 40C - 45C) se degradează, pierzând substanţial din valoarea lor alimentară şi terapeutică. Din datele şi observaţiile mai recente rezultă că mierea din zona montană şi în special mierea de mană de la conifere (mierea de brad) prezintă un conţinut mai mare de fermenţi şi de substanţe antibiotice. Mierea e cel mai sănătos aliment natural şi nu degeaba se spune că pe Tărâmul Făgăduinţei curg râuri de miere. Puţină lume ştie că există tratamente cu miere pentru aproape toate tipurile de afecţiuni. Bineînţeles că nu orice miere e bună, atât la gust cât şi ca proprietăţi terapeutice. În primul rând mierea trebuie să fie naturală, adică produsă de albine fără intervenţia artificială a apicultorului. Unii crescători de albine dau acestora un fel de sirop de zahăr care e prelucrat într-o miere de proastă calitate. Trebuie ca albinele să îşi ia singure nectarul din flori şi apoi să transforme zaharoza din nectar în glucoză şi fructoză. O miere naturală nu ar trebui să aibă mai mult de 20% apă, fiindcă albinele "căpăcesc" celulele fagurilor şi pun mierea la păstrat doar după ce apa s-a evaporat în această proporţie. Un alt criteriu al recunoaşterii mierii naturale este "zaharisirea". Procesul de zaharisire sau cristalizare este cît se poate de firesc şi nu reprezintă o deteriorare a mierii. Mai mult, mierea falsificată nu se zahariseşte. Este doar o chestiune de gusturi alegerea între mierea fluidă şi cea cristalizată: unele naţiuni nordice preferă chiar să consume numai miere cristalizată fiindcă li se pare mai gustoasa si este sigur naturala. Pe de alta parte, mierea zaharisita poate fi "dezlegata", adica adusa din nou la starea fluida prin fierberea borcanului intr-o cratita cu apa. Dar, din pacate, mierea astfel de-cristalizata isi pierde unele din proprietăţi. Există mai multe feluri de miere. Depinde din ce fel de flori işi iau albinele nectarul (ele culeg si nectar si polen dar mierea rezultă doar din prelucrarea nectarului). Cea mai cunoscuta miere e cea de salcam, care este obţinută pe la sfîrşitul lui aprilie sau inceputul lui mai. Aceasta miere are culoarea albicioasa si aroma specifică. Apoi vine mierea de tei, prin iunie, dar si aici totul depinde de vreme, de temperatura de afară. Iunie-iulie este perioada in care se obţine mierea de floarea soarelui, care are virtuţi terapeutice foarte mari, fiind bună pentru cardiaci. Mierea polifloră se face vara din fâneaţa şi unii spun că e cea mai bună la gust. Alţii spun că cea mai aromată e mierea de izmă pe care o obţin numai cei care merg cu stupii in Delta Dunării. Mai există "mierea de mană" provenită de la arbori ca bradul, molidul, stejarul, fagul. Aceasta este singura miere de culoare închisă, un brun foarte întunecat. Orice miere este bună, cu condiţia să fie naturală. Şi nicio miere nu poate fi judecată doar dupa aspect fiindcă gustul este cel care diferenţiază pînă la urmă o miere de alta. Bibliografie 1.C. Antonescu , Albinele şi…..noi, Redacţia publicaţiilor apicole Bucureşti, 1979 2.*** , Creşterea albinelor , Editura Alex-Alex 2001& Leti pres,2001 3.Nicolae Catrina, Din tainele alimentaţiei lactovegetariene, Editura Deceneu, 2000 4.D.C. Jarvis, Mierea şi alte produse naturale, Editura Apimondia, 1981 5.Nic. N. Mihăilescu, Mierea şi sănătatea, Editura Ceres, 1977 6.C.Neacşu, Compendiu de apiterapie, Editura Tehnică, 2002 7.N. Popescu, G.Popa, V.Stănescu, Determinări fizico-chimice de laborator pentru produsele alimentare de origine animală, Editura Ceres, 1986 Am preluat aceste date de pe www.ciorna.com - Multumesc!

Vinul de patrunjel


Pentru tratamentul problemelor digestive si de apetit, ca adjuvant contra insuficientei cardiace si a bolilor de inima, se recomanda vinul de patrunjel: 20 de tulpini proaspete cu tot cu frunze se maruntesc si se pun intr-un litru de vin, la care se adauga 2 linguri de otet. Se lasa sa macereze vreme de 7 zile, dupa care se adauga 300 g miere de albine. Se agita pana se topeste mierea, apoi se strecoara si se pune in sticle. Se bea cate un paharel inainte de masa.
Am preluat aceste date de la grupul [Apicultori RO] - Multumesc!
TraficMeter.ro